De ce ii lasam pe ceilalti sa ne afecteze?

Azi noapte de abia așteptam ca ziua de azi să vină. Exact ca un copil care încearcă să doarmă în Ajunul Crăciunului pentru a-și scurta așteptarea cadourilor. Aceea era eu azi noapte! Acum la 24h nu mai sunt atât de încântată…

Astăzi a fost o zi în care am pornit cu ideea că  absolut nimic nu o să mă afecteze, că le voi lăsa pe toate să treacă pe lângă mine, fără a simți vreun pic efectul lor. Dar a mers? Nu știu cum s-a făcut dar au fost destul pe care le-am lăsat să treacă, respirând adânc și numărând până la zece dar pe altele…valeu, ce scene demne de Las Fierbinți au mai ieșit, fără a avea, în schimb, deloc comedia lor.

Pe cât de tare m-am luptat astăzi să-mi mențin buna dispoziție, pe atât de mult s-a dus pe apa sâmbetei. Și credeți-mă că am luptat până-n pânzelele albe, zâmbet contra atac, bună-voință contra răutate. Am impresia că, uneori, când chiar îți dai silința pentru ceva…exact atunci nu-ți iese. Să fie vreo lege a lui Murphy?

Pe o parte, sunt dezamăgită că am permis să mă las purtată de emoțiile și vorbele celorlalți. Astăzi chiar primisem o veste bună, mai ales că mi-o doream de prin septembrie (cea despre care vă spuneam la început: așteptată mai ceva ca pe Moș Crăciun cu lapte și biscuiți), dar a fost minimizată de aceste senzații neplăcute, conflicte și cuvinte inutile.

Sunt atât de supărată pe mine că nu pot face abstracție de ele, că mă afectează și nu mă pot deconecta. Pur și simplu ei mi-au furat bucuria veștii bune de azi! Iar eu, se pare, i-am lăsat….

Voi cum faceți fața unor zile de genul ăsta?